29.09.2018 este acea zi pe care fanii români ai Borussiei Dortmund nu o vor uita niciodată. Adunarea anuală a fan clubului a fost celebrată alături de o legendă vie, Roman Weidenfeller. Sute de fani s-au adunat la București pentru idealul galben-negru. Plini de entuziasm, arzând de dorința de a strânge mâna portarului care a făcut istorie 16 ani. Mâinile care au ridicat spre cer Cupa Mondială. Acele mâini care au trecut milimetric pe lângă alt trofeu râvnit, trofeul Ligii Campionilor.
Roman și-a pus mănușile la loc de cinste în urmă cu câteva luni, decizând să dea ocazia și altora să apere „Zidul Galben”. Tricoul „Evonik” are un loc bine stabilit de ceva timp, fiind probabil înrămat într-un loc vizibil care să-i păstreze amintirile proaspete. S-a retras, iar clubul l-a răsplătit pentru devotamentul său. A primit o funcție de birou, îmbracând acum costumul sobru „nemțesc”, la al cărui buzunar stă atașat un logo cu inscripția clubului, BVB.
Dorința de a cunoaște fani împătimiți care împărtășesc aceleași idealuri cu el l-au motivat să străbată 2.000 de km. și să pășească pentru prima dată pe pământ românesc. A decis că este momentul să le vorbească și românilor despre gândurile care te macină după eșecuri și care nu-ți dau pace câteva zile bune. Dar și trăirile pure de după victoriile mărețe care te fac să crezi că ai atins „scurta nebunie a fericirii absolute”, cum ar spune Nietzsche. Clipele care dau uitării milioanele de plonajoane din milioanele de ore petrecute pe terenurile de antrenament, începute în micuțul oraș Diez.
Ora 10:30. Fanii au pulsul ridicat în așteptarea lui Roman. Stația Colțea devine un furnicar galben-negru. Toți privesc în stânga și în dreapta în speranța că-l vor zări în cele din urmă. „Uite-l!” , spune o voce din mulțime, împreună cu un gest menit să arate direcția exactă. Într-adevăr, el era. Poartă o pereche de „Pume” albe, cu șireturile lejere , jeanși kaki, un tricou gri, o pereche de ochelari și o bluză de trening neagră aruncată pe umăr. Se îndreaptă spre oamenii care-l sorb cu privirea și îi salută, „Hello everyone!”. Nimeni nu îndrăznește să se apropie de el, îl salută și continuă să-l analizeze vizual.
Liniștea e „spartă” de un puști de câțiva ani. Se îndreaptă spre Roman cu o cariocă, cu care probabil își exersează aptitudinile de artist din timpul liber, și i-o întinde. „Weidenfeller, please!”, arătând spre tricoul cu numărul 11 (purtat de preferatul său, Reus) îmbrăcat în dimineața pe care și-o va aminti cu plăcere la adolescență. Portarul îl privește, îi zămbește, iar grimasa germană ce-i brăzda fața se transformă într-un zâmbet plăcut . Acesta este semnalul care i-a împins și pe ceilalți să nu mai facă ochii mari și să se minuneze de prezența impunătoare a fostului portar. Se apropie cu pași mărunți de el, rugându-l să facă o poză sau să le ofere un autograf.
După câteva minute, sosește autobuzul care trebuie să îi ducă într-un tur al Bucureștiului. Nu este gol. La etajul neacoperit sunt zeci de suporteri care-l strigau pe Roman. Se urcă, în sfârșit. Îi este păstrat un loc în față pentru a vedea mai bine locurile capitalei. Deși este absorbit de telefon și pare că nu dă importanță persoanei care-i oferă, în căști, informații istorice, brusc, trăsare când aude „der Triumphbogen” (Arcul de Triumf ). Buzul se oprește la semafor și îl roagă pe cel care l-a însoțit până în România să-i facă o poză. La scurt timp, turul se termină, dar nu oricum, ci cu un selfie făcut alături de fan club, pe care o postează de îndată pe Insta, că deh…. așa e cool în 2018.
Iz de sărbătoare
Ora 17:30. Mai sunt două ore până la Leverkusen – Dortmund, dar suporterii încep să vină în Half-Time, pub-ul care, peste câteva ore, va deveni neâncăpător pentru sutele de fani aterizați din toate colțurile țării, îndepărtate de altfel. Suporteri din Timișoara, Cluj, Brașov, Galați, Brăila sau Suceava au luat cu asalt Bucureștiul pentru adunarea anuală a fan clubulu și pentru „special guest”. Toți sunt încrezători că Borussia va câștiga și va trece pe primul loc, peste Bayern. Se pariază masiv pe pagina fan clubului care, l-a sfârșitul sezonului, îl va desemna pe norocus ce va fi recompensat cu un tricou al favoriților.
Se fac poze, se cântă, se discută pe seama șanselor din acest sezon, de transferurile ratate, cele reușite…mai simplu, se imaginează, pentru câteva secunde, în poziția de manager. Atmosfera de sărbătoare începe la intrarea în pub, unde, doi dintre oamenii din „vechea gardă”, care au pus primele baze ale fan clubului, Andrei și Vlad, te întâmpină cu o brățară de cauciuc (inscripționată cu BVB România) și o poză cu Roman Weidenfeller. Băieții sunt îmbrăcați adecvat. Nu au tricouri cu „staff”, ci „dress code-ul” purtat de restul oamenilor cu care le împărtășesc idealul. Andrei are un tricou de culoare deschisă cu numele Fjara pe spate (nu, nu e vorba de Lăcătuș) și o șapcă cu însemnele clubului. Vlad are un tricou galben, dar nu acesta este detaliul care îl face un fanatik, ci tatuajul de pe brațul stâng, cu Westfalenstadion.
Înăuntru încep să apară afișele și bannerele, în toate formele posibile și imposibile, cu Dortmund. Toate pălesc, însă, în fața unuia. Cel cu stadionul, văzut din interior, de o mărime impresionantă care mai-mai te fac să crezi că te-ai teleportat în Germania.
Pur și simplu perfect!
Ora 18:30. Roman își face prezența. Luase o pauză înainte de meci, dar a revenit printre ai lui. Dragoș, unul dintre cei vechi, dă comanda, iar toți ies afară pentru o poză de colecție.
Afară se lasă un frig pătrunzător, iar fanii se regrupează în pub. Widenfeller este luat cu asalt. De această dată, fără rețineri, toți sar pe el pentru poze și autografe. Este relaxat, sobru, dar afișează un zâmbet discret în, probabil, sutele de poze făcute. Mai este puțin până la începerea meciului, iar Roman primește microfonul. Va spune câteva cuvinte despre prima zi în România. Vorbește în germană, iar Paul (tot vechi și el) încearcă să traducă pentru cei care nu sunt obișnuiți cu limba lui Kant. Le mulțumește tuturor pentru că a avut ocazia să România și spune că va reveni cu plăcere. Cine știe?! Poate chiar la adunarea de la anul. Toți îl aplaudă și îi strigă numele. El ridică mâna în semn de recunoștință și mulțumire.
Fluier de start. Partida debutează în aplauze acompaniate de cântecele de galerie, învățate în deplasările din Germania. Entuziasmul din România nu este resimțit la Leverkusen. Dortmund e redusă la tăcere încă din start, iar la pauză, scorul de 0-2, părea că transformă ziua într-un eșec total. Fiecare privește în pământ și se uită cu coada ochiului la Weidenfeller, care pare detașat de tot ce se petrece și se concentrează asupra telefonului.
A doua repriză începe excelent. Borussia stă sus, presează și, la 20 de minute de la reluare, pub-ul „explodează”. 1-2, iar suporterii încep să spere din nou. Dortmund atacă în valuri și egalează la scurt timp, pentru ca fanii să sărbătoarească. De data aceasta mult mai zgomotos, atrăgând privirile oamenilor care se plimbă liniștiți prin centrul orașului, într-o oarecare zi de sâmbătă pentru ei. Până la final, se mai marchează de două ori, iar ceea ce părea ireal după 45 de minute se transformă în minune, 4-2.
Fluier final, Roman același om neclintit. Parcă știa ce avea să se întâmple. Stă linștit la separeul care i-a fost pus la dispoziție. Nici măcar „You”ll never walk alone”, cântat din toți porii de români nu îl mișcă din starea sa. Probabil că a avut trăiri mult mai intense în iarbă. Tonul a fost dat de Andu, un puști de 19, care și-a luat inima în dinți, s-a urcat pe scaun, a ridicat fularul și a început să cânte piesa lui Gerry & The Pacemakers, făcută celebră de fanii lui Liverpool. Totul continuă de aceeași manieră pentru următoarele zeci de minute. Sunt orânduite mai multe piese din galerie. Oamenii se îmbrățisează și ciocnesc în cinstea Borussiei Dortmund.
Weidenfeller și-a ridicat privirea. Face o ultimă analiză cu capul, de la stânga la dreapta, saltă ușor din strâncene, parcă mulțumit de faptul că „microbul” BVB i-a atins și pe cei aflați în aceeași încăpere cu el. Nu mai stă mult, se ridică le face cu mâna celor care îl caută cu privirea și iese. Nu întârzie să apară un nou cor de aplauze, care îi urmează ultimii pași în bar. În spatele său, oamenii continuă să sărbătorească. Cu toții se bucură de ziua de 29 septembrie. Ziua pe care o vor păstra permanent în suflet și o vor spune cu plăcere tuturor celor care n-au avut șansa să fie parte a poveștii.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER